Zimbrul în România

Zimbrul a dispărut din fauna ţării noastre, către sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX. Apare din nou în România cu începere din toamna anului 1958, prin aducerea din Polonia a unui mascul şi a unei femele, într-un parc de vânătoare de lângă oraşul Haţeg, judeţul Hunedoara unde li s-a împrejmuit un ţarc de vânătoare de 10 ha, iar în anul 1963 a mai fost adusă o pereche. În anul 1967, din rezervaţia de zimbri de la Haţeg, a fost adusă o pereche şi pusă într-un ţarc de 4 ha, în pădurea Trivale de lângă oraşul Piteşti creându-se astfel un al doilea centru de creştere.
În 1983 se înfiinţează cel de-al treilea centru de creştere în trupul de pădure Neagra, din cadrul Ocolului Silvic Bucşani, prin popularea cu exemplare aduse din Polonia şi din ţară, respectiv Haţeg şi Argeş, prin transfer. Ulterior efectivul de zimbri a fost împrospătat cu exemplare aduse din Bulgaria, urmărindu-se de această dată corectarea raportului între sexe.
Rezervaţia pentru creşterea zimbrilor Neagra se întinde pe o suprafaţă de 162 ha în arborete variind între 30 şi 150 ani, cu tipul de pădure stejăret, la altitudinea de 248 m.
Crearea rezervaţiei de zimbri a avut ca scop, pe de-o parte, urmărirea cu caracter experimental al procesului de aclimatizare şi dezvoltare a zimbrului în condiţiile climatice din zona de câmpie piemontană şi dealuri mijlocii, iar pe de altă parte gospodărirea într-un sistem unitar a speciei de zimbru.
Rezervaţia de zimbri Neagra este un punct de referinţă pentru activitatea Ocolului Silvic Bucşani, fiind o datorie "de onoare" de a îngriji, gospodări şi menţine această valoroasă specie în fondul cinegetic românesc, reprezentând practic o pepinieră pe plan naţional.
Analizând structura pe vârste şi lunând în considerare faptele din ultimii ani, se constată că, cel puţin unul din scopurile menţionate mai sus este atins şi anume acela de adaptare a zimbrului în condiţiile climatice din zona de câmpie.
Cunoscut sub denumirea populară ZIMBRU şi sub numele ştiinţific BISON BONASUS BONASUS este un mamifer rumegător din Ordinul ARTIODACTYLA, Familia BOVIDAE, Genul BISON., subspecia EUROPEANUS.
Zimbrul are corp masiv şi puternic atingând la maturitate o greutate de 800-1000 kg, la mascul şi 500-700 kg la femelă, înalţimea la greabăn ajunge la 2,2 m iar lungimea trunchi+cap este în medie de 280 cm. Coada e scurtă şi groasă, având o lungime de până la 0,8 m. Pieptul este peste măsură de dezvoltat iar capul pare a fi contopit cu trunchiul, cu picioarele din spate mai scurte. Corpul e acoperit cu blana mai deasă şi pâsloasă de par aspru şi scurt, de culoare brun-cafenie-negricoasă. Îndeosebi, ceafa e impodobită cu coamă foarte stufoasă. Capul este mare cu fruntea boltită, mai lată decat lungă, poartă, la ambele sexe, coarne scurte întoarse înapoi deasupra ochilor mici, cu vârfurile ascuţite îndreptate înainte şi în sus cu lungimea de 45 cm la masculi, în raport cu corpul fiind mici.
Maturitatea sexuala o atinge la varsta de 4 ani împerecherea avand loc de regulă august-septembrie, în funcţie de starea timpului şi ţine aproximativ o luna. S-a observat că la animalele ţinute în captivitate nu se pastrează ciclul constant. După o gestatie de 39 de săptămâni, femela fată un singur viţel, alăptează practic din prima ora după fătare. Zimbrii sunt animale de longevitate medie 20-25 ani. Raportul optim între sexe e considerat a fi 1:5.
Zimbrul e animal sociabil, părând a fi un animal paşnic în relaţia cu omul şi tolerant cu alte animale. Dar poate fi surprins şi cu ieşiri agresive imprevizibile, dovedind agilitate şi mare sprinteneală în ciuda masivitaţii corporale.
În timpul sezonului de vegetaţie, în cadrul rezervaţiei se pot întâlni 2-3 cârduri (8-12 exemplare în cârd) formate din femele mature, viţei masculi şi femele cu varste sub 3 ani şi
unul cel mult doi masculi conducători de cârd. La data actuală efectivul este de 36 exemplare.
Pentru a-şi asigura hrana necesară zimbrul are nevoie de o mare întindere de codru, tînar şi bogat în specii forestiere, alternând cu pajişti largi cu ierburi înalte şi suculente, precum şi de apă cu regularitate.
Masculii maturi, puternici se întâlnesc izolaţi, trăind singuratici, cu mişcări greoaie dar sigure, dau impresia de putere, de şefi ai rezervaţiei.
Deşi nu constituie obiect de vânătoare, ci are mai mult rol faunistic, zimbrul merită să fie bine cunoscut, dat fiind că efectivul lui sporeşte.
Nu se poate numi animal complet sălbatic, fiind în permanenţă sub îngrijirea omului mai cu seamă prin hrana complementară (concentrate, fibroase, suculente-01.octombrie-31.martie) şi prin administrarea pe tot parcursul anului de sare, tratamente antiparazitare şi asigurarea apei şi liniştii necesare.
Fără îndoială, grija omului pentru protecţia acestei valoroase specii a condus, treptat, de-a lungul deceniilor la dezvoltarea reflexului de dependenţă faţă de om, în detrimentul instinctului de conservare.
Din punct de vedere economic nu se poate vorbi de un venit programat, cheltuielile pentru întreţinerea lui în rezervaţie fiind suportate din profitul unităţii, însă menţinerea în fauna ţării a acestui impozant animal, merită sacrificii, mai ales pentru noi românii la care zimbrul este un simbol prezent în legende şi tradţii populare.